Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole" - „Epistola lui Iacov".
Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei şi fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli şi care a devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre cei 12, dar despre el nu ştim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul dintre cei patru fraţi mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început un obstacol în calea oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte 1:14) şi rînduindu-l să fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidenţele îl indică pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.
Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat în anul 62 d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricăror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne îndreptăţeşte să plasăm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă aşa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere creştină dintre toate cele care s-au păstrat pînă în zilele noastre.
Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie această epistolă către: „cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate" (Iacov 1:1). Expresia folosită identifică grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiţii lui Petru din ziua de Rusalii fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer" (Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că aceşti noi creştini s-au înapoiat în ţinuturile lor şi au dus în comunităţile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se află în tranziţia dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă că accentul pe care-l pune Iacov pe importanţa faptelor este o încercare de corectare a învăţăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greşală. La ora aceea, Pavel nu-şi scrisese nici epistola către Romani şi nici epistola către Galateni. Asupra evreilor convertiţi la creştinism se dezlănţuise persecuţia şi prigoana. De aceea, Iacov îşi începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări" (Iacov l:2) şi o termină sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători": „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape" (Iacov 5:7, 8)
Conţinutul cărţii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire la creştinii dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi creştinii proveniţi dintre alte popoare, aşa cum găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertaţie teologică, ceea ce ne trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd creştinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învăţăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de sărace încît ne îndeamnă să credem că această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov foloseşte termenul de „sinagogă" alături de acela de Biserică (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce arată că evreii creştini erau organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), şi (5) Iacov nu aminteşte, în nici un fel, dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)
Conţinutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credinţa adevărată este o credinţă militantă, care se manifestă prin fapte". Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credinţa ne ajută să biruim toate încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să arătăm aceiaşi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii (capitolul 2), credinţa ne transformă şi inima şi felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinţa ne învaţă să trăim cu evlavie în toate aspectele vieţii (capitolul 4) şi această credinţă ne face să aşteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferinţelor şi necazurilor (capitolul 5).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de mulţi şi considerată de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin mărturia faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptată de Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte" (Mat. 7:16-20).
Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov afirmă că acelaşi Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradicţie. Pavel şi Iacov se referă la două evenimente succesive din viaţa lui Avraam. Socotit neprihănit prin credinţă atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt" şi a ieşit din ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi calitatea credinţei sale prin faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credinţa este cea care justifică omul, iar faptele sînt cele care omologhează credinţa. Chiar Iacov subliniază această dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinţei lui Avraam prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire" (Iacov 2:23).
Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credinţe: una cu fapte şi una fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul acestei epistole. Iacov nu face deosebire între două feluri de credinţe, ci între credinţa vie şi credinţa moartă, adică inexistentă.
Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o „oglindă" în care ne putem analiza calitatea credinţei noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a ne feri de ipocrizie şi de formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă â cărţii este greu de făcut şi nu este neapărat necesară.