Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Philemona" - „Către Filimon". Destinatarul epistolei este un om care reprezintă „paradoxurile" în care trăiau creştinii primului secol. Filimon a fost un creştin stăpîn de sclavi. Evanghelia Domnului Isus este o forţă revoluţionară care trebuie să transforme oamenii şi relaţiile lor sociale. Cazul prezentat de epistola lui Pavel către Filimon este o ilustraţie a puterii de transformare exercitată de Evanghelie asupra celor ce o primesc şi i se supun.

Autorul: Această epistolă este mai scurtă şi mai personală decît oricare altă scriere a lui Pavel. Ea nu tratează probleme de credinţă, ci caută să rezolve o criză apărută în relaţia dintre doi membrii ai Bisericii lui Cristos. Fără nici o îndoială, în afara epistolelor pe care le avem în Noul Testament, apostolul a mai scris multe alte scrisori ca aceasta. Filimon ne descopere latura pastorală a caracterului lui Pavel, talentul lui neasemuit de a se apropia de oameni şi abilitatea lui de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu. Conţinutul epistolei nu prezintă nici un adevăr doctrinar major, dar textul este plin de tact, de delicateţe şi de bun simţ creştin. Maturitatea unui lucrător creştin se vede din felul în care el ştie să se descurce în situaţii neobişnuite şi complicate. Epistola către Filimon este o demonstraţie a maturităţii creştine atinse de Pavel. În ea observăm o impresionantă împletire de autoritate apostolică şi gingăşie pastorală.

Data: Epistola către Filimon este una din cele patru epistole scrise de Pavel din închisoarea Romei (vezi introducerea la epistola către Coloseni). Ea a fost trimisă în acelaşi timp cu epistolele scrise celor din Laodicea (Efeseni), Colose şi Filipi, adică în preajma anului 60 d.Cr. Versetul 22 ne spune că apostolul era închis, dar spera să fie eliberat în curînd: „pregăteşte-mi un loc de găzduire, căci trag nădejde să vă fiu dăruit, datorită rugăciunilor voastre".

Contextul scrierii: Cadrul social din primul secol a pus multe şi chinuitoare probleme înaintea Evangheliei. Faptul că lumea era împărţită în sclavi şi oameni liberi şi că ţările se aflau sub stăpînirea nemiloasă a Romei a pus la grea încercare etica Bisericii creştine. Epistola către Filimon este un astfel de exemplu. Va putea dragostea propovăduită de creştinism să schimbe relaţiile dintre oameni? Va avea ea suficientă tărie pentru a împăca de pildă un stăpîn de sclavi cu sclavul fugar care se întoarce acasă? Răspunsul îl vom căpăta odată cu parcurgerea textului epistolei.

Conţinutul cărţii: Epistola către Filimon este o poveste de dragoste. Ea este corespondentul cărţii Rut din Vechiul Testament, cu deosebirea că în Rut avem de a face cu dragostea firească dintre oameni, iar în Filimon ne întîlnim cu dragoste „în Domnul" care se manifestă între membrii colectivităţii creştine.

Eroii acţiunii sînt în număr de trei: Pavel, Filimon şi Onisim. La ceasul cînd scrie această scrisoare, Pavel se afla în închisoarea Romei. Dincolo de a fi preocupat de situaţia sa, el lucrează pentru Domnul şi continuă lucrarea care i-a fost atît de dragă: maturizarea unor caractere creştine în cei pe care i-a convertit prin Evanghelie. Acţiunea cărţii este simplă: Pe cînd era încă în Iudeea, Pavel a predicat în multe oraşe şi a trecut şi prin casa lui Filimon, care găzduia o adunare tînără de convertiţi la creştinism. Personalitatea lui Pavel a lăsat o puternică impresie asupra lui Filimon şi asupra celorlalţi din casa lui. La scurt timp după plecarea apostolului, din casa lui Filimon a fugit unul dintre sclavi: Onisim. Ca să-şi piardă urma, el s-a refugiat la Roma, unde putea trece neobservat în mulţimea pestriţă de locuitori. Prin coincidenţe pe care nu le cunoaştem, Onisim a ajuns să-l asculte pe Pavel în discuţiile pe care le purta cu evreii din Roma (Fapte 28:17-31) şi a fost convertit de Pavel la creştinism. După ce apostolul l-a ţinut pe lîngă el o vreme, Onisim a fost pus în faţa unui examen greu, care să-i încerce calitatea transformărilor pe care le-a lucrat Duhul lui Dumnezeu în inima lui. Ca o dovadă de pocăinţă, un creştin trebuie să caute să îndrepte răul pe care l-a săvîrşit înainte de convertire, aşa că apostolul Pavel i-a cerut lui Onisim să se întoarcă în Iudeea şi să accepte din nou sclavia în casa lui Filimon, răscumpărînd astfel „paguba" produsă de fuga lui. Pavel nu-l trimite cu mîna goală, ci îi dă să ducă lui Filimon o scrisoare din partea sa. Aceasta este „epistola către Filimon". Cine o citeşte cu atenţie, îşi dă repede seama că apostolul Pavel urmărea să „vîneze doi iepuri dintr-un singur foc". Cazul lui Onisim este folosit şi pentru educarea sclavului fugit, dar şi pentru educarea stăpînului de sclavi în spiritul dragostei şi iertării creştine. Versetele 13 şi 14 ne arată că Pavel l-a trimis pe Onisim „doar ca să aibă de unde veni": „Aş fi dorit să-l ţin la mine, ca să-mi slujească în locul tău cît sînt în lanţuri pentru Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie". Toată cheltuiala şi timpul pierdut cu transportul lui Onisim este suportată de apostol ca o investiţie în caracterul celor doi oameni. Citită din acest unghi, epistola îşi dezvăluie farmecul şi frumuseţea, asemeni unei flori care îşi deschide petalele.

A reuşit Pavel ceea ce-şi propusese? L-a iertat Filimon pe Onisim şi a acceptat el să i-l trimită înapoi lui Pavel? Păstrarea acestei scrisori şi multiplicarea ei în copii care au ajuns pînă în zilele noastre este dovada clară că răspunsul la ambele întrebări a fost unul afirmativ. Cazul lui Onisim a fost cunoscut în toată comunitatea creştină şi a contribuit fără îndoială la rezolvarea multor altor conflicte apărute între fraţi din stări sociale şi materiale diferite. Urmarea a fost că Evanghelia a fărîmiţat bucăţică cu bucăţică imperiul Roman şi postulatele lui nedrepte de forţă pe care era aşezat, contribuind astfel la prăbuşirea lui mondială.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din temele caracteristice acestei epistole este „triunghiul iubirii". Pavel îi scrie lui Filimon cam aşa: Eu te iubesc pe tine şi ştiu că tu mă iubeşti pe mine, dar eu îl iubesc şi pe Onisim, aşa că dragostea ta pentru mine trebuie să se manifeste şi în atitudinea ta faţă de el („ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul! Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi" v. 16-17). La scară umană, acest triunghi al iubirii este replica triunghiului dintre Dumnezeu şi oameni (1 Ioan 4:20-21).