Epistola către Romani este „magnum opus"-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre celelalte scrieri ale sale nu este la fel de bogată sau de organizată. În această scriere întîlnim deopotrivă „cunoştinţele" lui Pavel şi „cunoştinţa" lui în arta de a le aranja într-un tratat de teologie sistematică. Dintre toate cărţile scrise cîndva, aceasta este cea care a influenţat cel mai mult evoluţia şi cursul gîndirii creştine.
Fiecare creştin ar trebui să studieze conţinutul acestei epistole. Ea este „alfabetul" credinţei, dar nu se opreşte aici, ci, în profunzimi, se dovedeşte busola tuturor călătoriilor prin doctrinele Bibliei. A deveni familiar cu învăţăturile aceste scrieri este tot una cu a fi „înrădăcinat" în credinţă şi a dobîndi certitudini divine în problemele cruciale ale vieţii, morţii şi eternităţii.
Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious" - „către Romani". Cetatea Romei a fost fondată în anul 735 î.Cr. şi ajunsese pe vremea lui Pavel să fie cea mai măreaţă capitală a lumii, cu o populaţie de peste un milion de oameni.
Data: Pavel scrie această epistolă către creştinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe cînd se afla în oraşul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la Roma prin intermediul lui Fivi, diaconiţă a bisericii din Chencrea, unul din cartierele portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2).
Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisă această carte, vedem că nevoia după un aşa tratat doctrinar era evidentă. Cînd Pavel s-a apucat de scris trecuseră deja aproximativ 25 de ani de propovăduire a Evangheliei de-a lungul şi de-a latul Imperiului Roman. Comunităţile creştine se răspîndiseră pretutindeni, apărînd în toate colţurile Imperiului. Era inevitabil ca această nouă învăţătură să ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o întîlneau pentru prima oară. Cum se împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea" lui Dumnezeu? Ce mai rămînea din „neprihănirea" cerută de Dumnezeu dacă păcătoşii erau iertaţi prin oferta gratuită a „harului"? Ce fel de relaţie era între această „Evanghelie" şi străvechea „Lege a lui Moise"? Nu-l desfinţa ea pe Moise? Şi ce mai rămînea din legămîntul „Avraamic"? Cum se putea ca „neamurile" să aibă parte de privilegiile aceluiaşi legămînt făcut cu evreii? Ce se va alege din nivelul moral, dacă se răspîndeşte acum vestea că Dumnezeu nu-i mai priveşte pe oameni prin filtrul pretenţiilor Legii, ci prin uşa deschisă a harului? Nu vor ajunge oare oamenii să creadă că este bine să păcătuim mai mult ca să se înmulţească şi mai mult harul? Ce mai rămînea valabil din promisiunile făcute de Dumnezeu Israelului? Mai rămînea în picioare statutul de popor al „legămîntului"? Va mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia, un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „legămîntul cel nou" semnifica şi lepădarea Israelului ca popor? Multora dintre evreii evlavioşi li se părea că noua „Cale" propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22) aruncă pe fereastră tocmai tradiţiile şi moştenirile care le erau cele mai dragi.
Iată deci că pentru mulţi se cerea o explicaţie mai clară şi cumva definitivă asupra noii învăţături apărute în Biserica creştină.
Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregătise deja un om care să primească această însărcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese:
„Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel." (Fapte 9:15)
Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conştiinţa lui delicată şi cu credinţa lui puternică în religia evreilor, Pavel îşi dăduse seama, chiar mai mult decît împotrivitoni lui, de aspectul contradictoriu al învăţăturii ce-i fusese încredinţată. Dumnezeu a trebuit să-l convingă mai întîi pe el însuşi de temeinicia creştinismului. Faptul că a primit „Evanghelia lui" direct prin revelaţie dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium lăuntric şi de multă frămîntare sufletească. În capitolul 9 el face mărturisirea: „simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă... pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti" (9:2-3).
S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate spune ceva „pe scurt" despre acest om extraordinar?
Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calităţi, aparent contradictorii, au fost puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti fiinţa lăuntrică a lui Pavel. Prin experienţa lui personală, el combină cunoştiinţe nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împărţeau pe oamenii din vremea lui. A fost ales din cea mai îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu, cunoştea legalismul evreu pe dinăuntru şi pe dinafară. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu cea mai aleasă cunoştinţă a culturii greceşti, căci şi-a trăit anii formării lui într-unul dintre cele mai importante centre de educaţie helenistică, Tarsul Ciliciei, şi şi-a însuşit temeinic eleganţa literaturii greceşti. Mai mult, încă de la naştere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu „cetăţenia Romană".
Putem spune deci că Pavel a fost evreu pînă la măduvă, Grec în cel mai deplin sens al cuvîntului şi cetăţean Roman prin naştere. Dincolo de toate acestea, el a unit în personalitatea sa o neobişnuită vigoare intelectuală, o mare putere a voinţei, o simţire adîncă şi o mare compasiune pentru oameni.
Spunînd toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai important dintre toate. Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea directă cu Cristos pe drumul Damascului. Convertirea lui brusca şi capitularea lui necondiţionată, l-au făcut cel mai potrivit vas pentru a demonstra evreilor că Isus este viu şi că El este Mesia, Cel care trebuia să vină. Experienţa lui l-a ajutat să prezinte creştinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare firească, ca pe o continuare şi ca pe o împlinire a lui.
Destinatarii epistolei: Cînd a scris această epistolă, Pavel încă nu fusese la Roma. Avea însă dorinţa aceasta arzătoare şi plănuia să călătorească într-acolo. Apostolul îşi dăduse seama de importanţa strategică a Bisericii stabilite în chiar capitala Imperiului. De acolo se puteau răspîndi apoi în toată lumea învăţăturile noii Evanghelii.
Formată din evrei şi din neamuri, comunitatea creştină din Roma crescuse repede, probabil şi prin venirea multor creştini convertiţi din alte părţi ale Imperiului. Pavel îşi numeşte cititorii cînd evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), cînd neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salută 26 persoane, dintre care două treimi au nume greceşti.
Conţinutul cărţii: Avînd în vedere componenţa Bisericii din Roma, Pavel construieşte o prezentare măiastră a adevărurilor măreţe ale creştinismului, care să-i dumirească şi pe evrei şi pe cei dintre neamuri. O schiţă a întregii scrisori ar cuprinde trei secţiuni terminate fiecare cu cîte o doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27)
Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu doctrinele fundamentale ale Evangheliei. Secţiunea de la mijloc are un caracter naţional, clarificînd relaţia Israelului, ca naţiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o porţiune devoţională, care ilustrează pe scurt aplicarea noii învăţături la viaţa practică de toate zilele.
1. DOCTRINAL: expoziţie - Cum mîntuieşte Evanghelia pe păcătoşi.
2. NAŢIONAL: explicaţie - Cum se aplică Evanghelia Israelului.
3. DEVOŢIONAL: aplicaţie - Cum se trăieşte Evanghelia.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefaţa (a studiul epistolei către Romani", Martin Luther, celebrul reformator german, scrie următoarele:
„Ca să pornim la drum, trebuie mai întîi să lămurim cîteva probleme de limbaj. Este absolut esenţial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce înţelege Sfîntul apostol Pavel prin termeni ca: Lege, păcat, har, credinţă, neprihănire, fire pămîntească, duh, etc. Fără lămurirea acestor termeni, citirea epistolei poate rămîne fără nici o valoare practică.
Iată de exemplu acest cuvînt mic: „Lege". El nu trebuie luat în înţelesul lui social obişnuit care defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce priveşte legile sociale omeneşti în care sînt judecate şi apreciate numai faptele, fără să se ţină în socoteală atitudinea inimii.
Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii şi de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adîncimile fiinţei umane pretinzîndu-i nu numai un anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de simţire. Legea lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sînt tolerate.
Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înşelător", făcîndu-i pe toţi oamenii mincinoşi în comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ţine din toată inima Legea lui Dumnezeu. Este în natura noastră să ne placă parcă dinadins răul şi să nu ne atragă ceea ce este bine. Şi dacă inima noastră nu-şi găseşte plăcerea în ce este bine, atunci este clar că nici un om nu poate ţine în mod absolut Legea divină. Aceasta nu înseamnă altceva decît că omul este păcătos în străfundul naturii sale şi că această stare de păcat atrage asupra noastră mînia lui Dumnezeu, indiferent dacă aparent trăim ca nişte oameni respectabili făcînd în exterior fapte considerate de toţi ca fiind „bune".
Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola către Romani este că pînă şi iudeii sînt păcătoşi, căci „nu cei ce aud Legea sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi" (2:13) El înţelege prin aceasta că niciunul, prin faptele făcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotrivă, el îi acuză pe toţi, direct în faţă, de comiterea celor mai flagrante încălcării ale Legii:
„Tu care zici: „Să nu preacurveşti", preacurveşti?" (2:22).
„Căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe
altul, faci aceleaşi lucruri" (21).
Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, ştiu că tu trăieşti în exterior o viaţă care pare să respecte prevederile Legii şi că îi judeci pe ceilalţi care nu fac la fel ca tine; ştiu că eşti foarte priceput să vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar de bîrna care îţi împiedică vederea n-ai habar!"
„Adevărul este că şi dacă ţii în aparenţă Legea, cu fapte exterioare, din pricina pedepsei sau de dragul răsplătirii, în lăuntrul fiinţei tale faci lucrarea aceasta fără nici o plăcere, împotriva pornirilor naturale şi numai împins de la spate. Dacă ţi s-ar da voie, ai face deîndată exact ceea ce acum Legea te opreşte."
„Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu urăşti Legea. Atunci ce importanţă mai are că tu îi înveţi pe alţii să nu fure, cînd ştim că tu ai hoţia în inimă, şi ai fura din toată inima dacă te-ai lăsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi cîtă ipocrizie se ascunde în dosul unei măşti de decenţă? Tu îi înveţi pe alţii, dar nu te poţi convinge nici pe tine însuţi. De fapt, respectînd ceea ce tu, ca evreu, numeşti Lege, n-ai ajuns s-o şi înţelegi vreodată."
Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel spune clar că Legea nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca să scoată în evidenţă păcatul. Cu cît Legea ne pretinde mai multe, cu atîta noi ne împotrivim ei, urînd-o din toată inima.
Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 că: „Legea este duhovnicească, dar eu sînt... rob păcatului". Cum se înţelege aceasta? Iată cum: dacă Legea ar fi fost dată numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfăcută prin fapte exterioare; dar atîta vreme cît Legea este duhovnicească, nimeni nu o poate împlini, pentru că ne este împotrivă firea noastră păcătoasă. Numai Dumnezeu ne poate schimba inima şi ne poate dărui una care îl poate ridica pe om la nivelul Legii lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire făcută de Duhul Sfînt putem ajunge să dorim să facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obligaţie, ci dintr-o pornire sinceră a inimii.
„Legea, care este duhovnicească" nu poate fi împlinită decît de un om făcut „duhovnicesc" prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încă nu a intrat, rămîne în continuare păcatul, rămîne împotrivirea tacită faţă de Lege şi duşmănia faţă de prevederile ei. Aceasta se întîmplă cu toate că, mintal, noi recunoaştem că voia lui Dumnezeu este bună, dreaptă şi sfîntă.
Căutaţi să vă familiarizaţi cu felul acesta de gîndire al lui Pavel şi veţi ajunge să vă daţi singuri seama că „făcînd faptele Legii" şi „împlinirea Legii" sînt două lucruri cît se poate de deosebite. Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce face cineva din dorinţa sinceră de a respecta perceptele divine prin strădaniile puterilor proprii. Oricît de sincere sînt însă aceste strădanii, ele sînt însoţite mereu de o stare de înverşunare a inimii şi de o constrîngere a pornirilor lăuntrice, care fac în ultimă instanţă faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu-le de orice valoare. Aceasta este cauza care-l face pe Pavel să scrie în Romani 3:20:
„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului".
Cît de caraghioşi sînt unii care-i învaţă pe cei din Biserici „să se pregătească să primească harul făcînd faptele necesare"! Cum ar putea un om să se pregătească făcînd faptele, atîta timp cît inima i se împotriveşte şi-l umple de fiere amară? Cum s-ar putea ca o astfel de „faptă" făcută din obligaţie sau constrîngere a inimii să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu?
Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o inimă voioasă şi binevoitoare, fără a simţi presiunea necesităţii sau apăsarea constrîngerii. Această atitudine voioasă şi binevoitoare a inimii este produsul lucrării Duhului Sfînt în lăuntrul celui mîntuit:
„...pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost dat" (5:5).
Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin", „în urma" şi „ca rezultat" al credinţei mîntuitoare în Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea sa:
„Pavel... pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.
„Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul...” (Romani 1:1-5).
Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul Său nu este dat decît ca rezultat al credinţei. Putem spune aşadar fără nici o ezitare că singurele fapte bune sînt cele care sînt o consecinţă a credinţei. Numai „neprihănirea care se capătă prin credinţă" poate împlini Legea, căci numai din meritul cîştigat de Cristos primim în dar lucrarea Duhului care ne transformă inima făcînd-o să-i placă lucrurile cerute de Dumnezeu.
Aceasta este de altfel şi definiţia harului, care nu este un fel de certificat pentru libertatea de a face tot ceea ce ne pofteşte inima păcătoasă. Harul este dorinţa şi puterea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa sfîntă.
Credinţa nu desfinţează faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit:
„Deci, prin credinţă desfinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea" (Rom. 3:31).
„Păcatul" este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scriptură, păcatul nu este numai săvârşirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumeşte un întreg complex de sentimente şi atitudini ale inimii care ne îndemnă să călcăm Legea.
Dumnezeu nu se opreşte la aparenţe, ci pune degetul direct pe rană atunci cînd „nu se uită la ce izbeşte ochiul, ci priveşte la inimă". Înainte de a deveni fapte, păcatele noastre erau ascunse în cutele infinit de sensibile ale inimii:
„Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurciile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om" (Matei 15:17-20).
Prin urmare, credinţa este singura noastră cale spre neprihănire, căci credinţa ne aduce în inimă lucrarea Duhului Sfînt.
În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul păcat care nu li se va ierta oamenilor este necredinţa:
„Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.
În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine".
Cel ce crede are deschisă calea spre neprihănirea pornită dintr-o inimă spălată de sîngele Domnului Isus şi înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel de inimă vor curge apoi „rîuri de apă vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:38).
Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inimă stăpînită de credinţă sau de necredinţă Inima firii pămînteşti este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul şarpelui" despre care vorbeşte Scriptura şi despre care i-a fost promis lui Adam că va fi zdrobit sub picioarele seminţei lui (Gen 3-15)"
SCHIŢA CĂRŢII
EPISTOLA CĂTRE ROMANI - „Neprihănirea dată-n dar"
INTRODUCERE (1:1-17)
1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie
l:18-1:32 Omenirea L-a părăsit pe Dumnezeu şi a pierdut neprihănirea.
2:1-2:16 neamurile, fără Lege, sînt vinovate.
2:17-3:8 iudeii, sub Lege, sînt şi ei vinovaţi.
3:9-3:20 Rezultatul: Vinovăţia întregii omeniri.
2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită
3:21 Nu prin ţinerea Legii.
3:22, 23 Prin credinţă (calea).
3:24 Din harul divin acordat (izvorul).
3:24, 25 În urma morţii lui Cristos (prilejul).
3:26-31 Fără plată pentru neamuri, ca şi pentru evrei (scopul).
4:1-25 Exemplificată în Avraam şi în David (exemplele).
5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntări (rezultatul).
5:12-21 Rezumatul: Mîntuirea este oferită întregii omenirii.
3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi
6:1-13 Noi am murit faţă de păcat şi trăim pentru Dumnezeu.
6:14-7:25 Noi am murit faţă de Lege şi trăim sub har.
8:1-13 Noi am murit faţă de fire şi trăim prin Duhul.
4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată
8:14-25 Sîntem fii şi ne aşteaptă slava.
8:26-27 Mijlocirea Duhului
8:28-34 Scopul etern al Tatălui
8:35-39 Dragostea statornică a Fiului.
5. Neprihănirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi
Cap.9 Israelul a fost ales în trecut.
Cap. 10 Israelul este îndepărtat în prezent.
Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.
6. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată prin noi
Cap.12, 13 În cadrul activităţilor spirituale, sociale şi cetăţeneşti.
Cap.14-16 În cadrul părtăşiei şi slujirii noastre creştine.