Aşa cum s-a putut observa deja, Romani şi Galateni sînt „visteriile" în care se găsesc comorile de adevăr despre mîntuirea personală prin credinţa în Crucea Domnului Isus Cristos. Ele au adus lumii mesajul mîntuirii prin credinţă:
„Dar acum s-a arătat o altă neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără Lege... şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire" (Rom. 3:21-22).
Următoarele trei epistole de care ne vom ocupa în continuare, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ne pun în faţa unui tablou care depăşeşte cadrul mîntuirii personale, ajungînd să ne descopere, dincolo de poziţia noastră în Cristos şi a lui Cristos în noi, poziţia pe care o ocupă Domnul Isus Cristos în economia planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea.
Ideea centrală a lor este prezentarea lui Cristos drept „Cap" al întregii creştinătăţi care-i formează „trupul".
Titlul: Numirea „Pro Efesious" - „Către Efeseni" nu există în toate copiile găsite.
Autorul: Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sînt supranumite şi „epistolele captivităţii", deoarece au fost scrise de Pavel în timpul cînd se afla în închisoare.
Data: În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 d.Cr.)
Contextul scrierii: Pavel se afla din nou închis. De data aceasta nu la Cezareea, ci la Roma. Apostolul se numeşte pe sine: „întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi" (Efeseni 3:1). El îşi sfătuieşte cititorii cu autoritatea unuia care este „întemniţat pentru Domnul" (Efes. 4:1), devenind pentru Evanghelie „un sol în lanţuri" (Efes. 6:20). Epafra vine să-l viziteze şi-i aduce veşti nu prea bune despre Biserica din Colose. Pavel tocmai vroia să-l trimită la Colose pe Onisim, sclavul fugit de la stăpîn şi acum „încreştinat" de apostol. Profitînd de această „potrivire", Pavel se aşterne iarăşi la masa de scris şi le adresează Colosenilor o scrisoare în care tratează „rătăcirea" care apăruse în această Biserică. În timpul scrierii, apostolul îşi dă seama însă că subiectul este mult prea important pentru a nu fi împărtăşit şi celorlalte Biserici. De aici se naşte hotărîrea lui de a dezvolta tema abordata în scrisoarea către Colose, amplificînd-o într-un fel de „scrisoare circulară" către toate bisericile. Iniţial, această scrisoare le-a fost adresată celor din Laodicea. Intenţia lui Pavel a fost ca între biserici să se facă apoi un schimb de scrisori, astfel ca toţi să le citească pe toate:
„După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicienilor; şi voi, la rîndul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea" (Coloseni 4:16).
Manuscrisele cele mai timpurii nu păstrează precizarea: „către Efeseni", iar noi sîntem îndreptăţiţi să credem că această epistolă este de fapt o copie a acelei scrisori adresate celor din Laodicea. Epistola ar putea purta de fapt orice nume ca destinaţie, căci ea nu se adresează unei situaţii locale, ci prezintă învăţături pe care trebuie să le cunoască Bisericile de pretutindeni şi din totdeauna.
Filimon, Coloseni şi Efeseni pleacă deci împreună din mîna lui Pavel într-un timp în care acesta se găsea în închisoare. Scrisorile sînt purtate probabil de Tihic despre care găsim scris şi în Efeseni şi-n Coloseni (Col. 4:7-9; Efeseni 6:21).
Conţinutul cărţii: Efeseni este cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor epistolelor" lui. Efeseni şi Coloseni seamănă foarte mult în limbaj una cu alta. Nu mai puţin de 75 de versete din cele 155 de versete ale scrisorii către cei din Efes se găsesc aproximativ identic în scrisoarea adresată Colosenilor. Şi acest fapt întăreşte convingerea noastră că, plecînd de la o problemă locală, apostolul a dezvoltat-o apoi într-o lucrare adresată tuturor Bisericilor.
Tema epistolei către Efeseni este strîns legată de tema epistolei scrisă Colosenilor. Gîndul central din scrisoarea către cei din Colose este „atotsuficienţa lui Isus Cristos".
În Isus Cristos locuiesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei". (Col. 2:3) „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătateasă locuiască în El". (Col. 1:19) „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii". (Col. 2:9) El este singurul prin „care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor". (Col. 1:14) Toată epistola adresată Colosenilor este clădită pe ideea că Cristos este „atotsuficient" pentru toate nevoile noastre.
Epistola scrisă Efesenilor este o dezvoltarea a acestei idei. Întreaga epistolă poate fi rezumată în două versete plasate în primul capitol:
„...căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile; cele din ceruri şi cele de pe pămînt" (Efes. 1: 9-10).
Mesajul central al epistolei este: refacerea acelui „Unu" cosmic dinaintea căderii; redobîndirea unităţii prin Cristos; unirea cerului cu pămîntul prin poziţia şi lucrarea lui Isus Cristos.
Cristos este în acelaşi timp şi centrul în care trebuie să se întîlnească toate lucrurile şi substanţa care le leagă pe toate împreună. Toate sînt unite „în El", dar şi „prin El". Există în lume o „rupere" care a adus durere şi suferinţă. Păcatul neascultării i-a separat pe cei vinovaţi de Dumnezeu producînd o stare de tensiune, un dezechilibru în tot ceea ce există. Scrisoarea către Efeseni ne ajută să ne dăm seamă mai întîi de existenţa acestei stări de conflict care este în natură, în om, între oameni, în timp, în eternitate, între neamuri, între fiinţele cereşti, între om şi Dumnezeu şi ne îndreaptă apoi spre convingerea că această stare se poate îndepărta numai atunci cînd toate lucrurile, toate puterile şi toţi oamenii se vor uni „în Cristos". Sarcina supremă a Bisericii, aşa cum o vede Pavel, este să spună tuturor celor vii că unitatea dintre toţi oamenii şi dintre oameni şi lumea în care trăim, unitatea după care tînjim cu toţii în familie şi în societate nu poate fi realizată în afara lui Cristos. Mesajul Bisericii trebuie însoţit de o demonstraţie practică a realizării unei vieţi noi în perimetrul celor ce l-au primit pe Cristos. Iată de ce Stott numeşte comentariul său în epistola către Efeseni: „Societatea cea nouă a lui Dumnezeu".
Chiar şi un cititor superficial observă imediat că cele 6 capitole ale scrisorii sînt împărţite în două jumătăţi distincte. „Doxologia" de la sfîrşitul capitolului 3 este un fel de piatră de hotar între două secţiuni clar deosebite.
Prima parte a epistolei, cuprinzînd capitolele de la 1 la 3, este doctrinală, iar cea de a doua jumătate, aşezată în capitolele 4, 5 şi 6 este practică.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Prima jumătate a epistolei se ocupă cu dezvăluirea „poziţiei" noastre în Cristos, iar a doua jumătate ne arată „practica" în care trebuie să se evidenţieze această poziţie. În primele capitole vedem ceea ce a cîştigat Cristos pentru noi la Golgota, iar în cele de la urmă vedem ce fel de viaţă vrea El să desfăşoare în noi şi prin intermediul nostru. Fiecare din cele două secţiuni debutează cu cîte un verset care-i anunţă tema:
Despre POZIŢIA noastră în Cristos: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos" (Efes. l:3).
Despre PRACTICA pe care trebuie s-o manifestăm: „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care a-ţi primit-o...” (Efes. 4:1)
Caracteristic epistolei către Efeseni este şi „Taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu" despre care vorbeşte Pavel în cap. 3:4-10. Ea este o învăţătură despre care a vorbit Domnul Isus, dar nu a explicat-o în timpul vieţii Sale pămînteşti. Proclamarea acestei învăţături a fost misiunea specifică pentru care l-a ales Dumnezeu pe apostolul Pavel. Pusă în cuvinte foarte simple „taina" descoperită este vestea că Cristos, în loc să preia imediat după venirea pe pămînt „domnia" în împărăţia terestră pe care o aşteptau evreii, va accepta dimpotrivă să fie lepădat, să sufere, să moară pe o cruce şi după înviere şi înălţare, să dispară complet de pe scena lumii pămîntene. Taină fusese că, după ce se va aşeza la dreapta Tatălui, primind o autoritate şi o putere superioară tuturor creaturilor din veacul acesta sau din veacul viitor, El va strînge la Sine un număr de „aleşi" indiferent din ce neam fac parte, pe care îi va duce într-o intimitate atît de mare cu Sine însuşi, încît ei nu vor mai putea fi numiţi cu alţi termeni decît aceia de: „trupul" Său, „mireasa" Sa şi „Templul" Său. Aceste trei metafore definesc, fiecare, unitatea credincioşilor cu Cristos în viaţă („trupul"), în dragoste („mireasa") şi în slavă („templul ).
Imaginea luptătorului îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu" din finalul epistolei este un tablou cum nu se poate mai nimerit pentru încheierea epistolei. În faţa a tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi credincioşii, nu trebuie să ne culcăm pe perna moale a delăsării, ci trebuie să veghem şi să ne apărăm împotriva atacurilor Diavolului.
Apostolul Pavel ne spune tuturor: „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui" (Efeseni 6:10).
SCHIŢA CĂRŢII
Cuvînt de salut (cap.1:1, 2)
1. Poziţia noastră în Cristos (cap. 1-3)
a. Recunoştinţă pentru binecuvîntările duhovniceşti (1:3-14)
b. Rugăciune pentru pătrundere duhovnicească a lucrurilor (1:15-23)
c. O nouă poziţie în Cristos (2:1-10)
d. O nouă relaţie prin Cristos (2:11-22)
e. Priceperea Tainei divine (3:1-12)
f. Primirea Plinătăţii divine (3:13-21)
2. Practica unei vieţii în Cristos (cap. 4-6)
În viaţa Bisericii (4:1-16)
În viaţa fiecărui credincios (4:17-32)
Viaţa creştină este o viaţă:
a. trăită în dragoste (5:1-20)
b. trăită separat de imoralitate (5:3-7)
c. trăită în lumină (5:8-14)
d. trăită în înţelepciune (5:15-20)
e. trăită în supunere reciprocă (5:21-6:9)
f. trăită în biruinţă (6:10-20)
Cuvînt de încheiere (6:21-24)