Cele 17 cărţi istorice au rămas acum în urma noastră. Acum ne stă înainte un grup mult mai mic şi mai diferit, alcătuit din cinci cărţi poetice: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul şi Cîntarea Cîntărilor. Ele sînt un fel de emanaţii spirituale ale timpului parcurs în studiul cărţilor istorice. Am văzut că cele 17 cărţi istorice au putut fi împărţite în două secţiuni: Pentateucul scris de Moise în care Israelul a fost pregătit să ocupe Ţara promisă şi restul de 12 cărţi care ne-au descris viaţa poporului evreu în Canaan. Primele 17 cărţi ale Bibliei conţin istoria Israelului, următoarele 5 conţin literatura acestui neam. În cele dintîi ne întîlnim cu naţiunea evreiască, pe cînd în cele de pe urmă stăm faţă în faţă cu inima umană în general, şi deci şi cu noi înşine.
Cînd spunem literatură şi poezie, ne referim deobicei la un produs final al imaginaţiei afective a omului. Biblia nu este însă o carte de lucruri imaginate. Poezia şi literatura ei este o emanaţie a realităţii trăite cu Dumnezeu; un produs omenesc este drept, dar izvorît din cea mai intensă influenţă a lui Dumnezeu asupra oamenilor: inspiraţia. Căci „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru 2:21).
SPECIFICUL LITERATURII EVREIEŞTI
Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem de la început despre aceste cărţi poetice este că ele au un caracter didactic. Acestea sînt manualele de învăţămînt după care se făcea educaţia în Israel. Dumnezeu n-a lăsat creşterea copiilor Săi pe seama „societăţii". El s-a îngrijit singur de aceasta, dîndu-le evreilor aceste cărţi de creştere spirituală. Există un progres spiritual pe care-l urmăreşte chiar şi felul în care sînt aşezate aceste cinci cărţi. Ordinea lor a fost hotărîtă de o inteligenţă divină desăvîrşita, căci învăţătorul care a alcătuit această „programă" este însuşi Duhul Sfînt al lui Dumnezeu.
În cartea lui Iov, prima din grupul celor 5, ne întîlnim cu moartea „eului". Prin focul încercărilor şi prin intermediul unei înţelegeri mai bune a lui Dumnezeu, Iov este gata în finalul cărţii să renunţe la pretenţiile fiinţei sale naturale, se pleacă înaintea lui Dumnezeu în deplină pocăinţă şi acceptă stăpînirea şi autoritatea deplină a lui Dumnezeu peste viaţa lui. Cel ce păruse la începutul cărţii cel mai bun om de pe faţa pămîntului (Iov l:8) este făcut în final să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă".
Cea de a doua carte poetică, Psalmii, ne aşează înainte frumuseţea unei vieţi noi, izvorîte din părtăşia lăuntrică cu Dumnezeu. Ea se exprimă prin laudă, rugăciune, adoraţie, cîntec, bucurie, lacrimi, simpatie şi mijlocire pentru oameni, credinţă, nădejde şi dragoste. Cartea psalmilor este scrisă de oameni care L-au iubit pe Domnul şi ea rămîne cartea în care cei care-L iubesc se vor simţi întotdeuna la ei acasă.
După cartea Psalmilor, urmează alte două cărţi: Proverbele şi Eclesiastul. Cea dintîi ne introduce în şcoala lui Dumnezeu, în care înţelepciunea este divină, dar are aplicare practică pentru viaţa de toate zilele, iar în cea de a doua sîntem povăţuiţi să nu ne punem încrederea şi interesul în nici un lucru „de sub soare". „O deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune" (Ecl.1:2). Îndemnul final al cărţii este să ne gîndim la ceea ce urmează dincolo de viaţă şi să ne pregătim cu atenţie viitorul.
Urmează apoi, ca o încununare a celorlalte 4 cărţi poetice, extraordinara carte a lui Solomon: Cîntarea Cîntărilor. Ea atinge culmea afecţiunii de care este capabilă inima umană în trăirea sentimentului de dragoste totală şi neţărmurită. Imaginea este terestră descriind iubirea dintre soţ şi soţie, dar în spatele întregii cărţi este o altă prezenţă, mult superioară. Cîntarea de dragoste este o alegorie pentru dragostea dintre Dumnezeu şi inima umană.
Recapitulînd cele de mai sus putem spune că în cele cinci cărţi poetice găsim: lepădarea vieţii vechi a omului firesc, trăirile care însoţesc izbucnirea unui izvor de viaţă nouă în părtăşia cu Dumnezeu, disciplina practică a sufletului aflat în şcoala lui Dumnezeu, avertismentul despre deşertăciunea ispitelor efemere care caută să ne abată din drumul către cer şi apogeul împlinirii spirituale a sufletului aflat într-o deplină comuniune cu Mirele ceresc.
Nu este acesta o descriere desăvîrşita a progresului din viaţa omului care se întoarce la Domnul? Ordinea cărţilor este condiţia obţinerii unei vieţi creştine pline de bucurie. Dulceaţa Cîntării Cîntărilor nu poate fi gustată dacă nu a existat mai întîi abandonarea de sine din cartea Iov, explozia vieţii noi din cartea Psalmilor, disciplinarea din cartea Proverbelor şi maturizarea din cartea Eclesiastul.
În acest lanţ progresiv de creştere spirituală, temele celor 5 cărţi ar putea fi formulate astfel:
Iov - Salvare prin suferinţă.
Psalmi - Revărsare prin rugăciune.
Proverbe - Pricepere prin învăţătură.
Eclesiastul - Veşnicie dincolo de vremelnicie.
Cîntarea Cîntărilor - Fericire prin unire.
Frumuseţea poeziei evreieşti stă în jocul ideilor. Versurile nu rimează prin ultima silabă ca în poezia modernă, ci prin interacţiunea ideilor. Procedeul se numeşte: paralelism şi el poate fi repetitiv, cînd cele două versuri se ajută unul pe altul în susţinerea aceleiaşi idei (Ps. 25:4), antitetic, atunci cînd versurile scot o idee în relief prin contrast (Ps. l:6) sau sintetic, cînd versurile se completează reciproc mărind intensitatea unei afirmaţii (Iov 11:18).